În toamna lui 2022 am vizitat Istanbulul timp de 12 zile, ca să fim siguri că avem timp și de partea istorică și aglomerată, dar și de câteva locuri spectaculoase și cochete care se află ceva mai departe de polul turistic al orașului. Într-una dintre zile am pășit pragul „Muzeului inocenței”, aflat în Çukurcuma, un cartier fermecător și plin de anticariate.
Nu citisem cartea, habar n-aveam ce-o să găsesc acolo. În mod ciudat, nu-mi „făcusem temele” înainte, dar sunt de mult timp un admirator al lui Pamuk, un motiv suficient să vizităm muzeul.
Printre exponatele pe care le-am descoperit aproape imediat se află 4.213 mucuri de țigară, asociate cu Füsun, personajul feminin din romanul „Muzeul inocenței”. Unele poartă urme de ruj, altele par să fi fost expuse după ce au fost strivite într-o scrumieră. Acest detaliu ciudat este emblematic pentru proiectul imaginat de Pamuk, un muzeu în care obiectele fictive au ajuns să existe în lumea reală. Romanul și muzeul au fost concepute împreună, iar din 2026 li s-a adăugat și un serial inspirat de aceeași poveste.
Muzeul inocenței din Istanbul
Muzeul se află în Firuzağa, pe Çukurcuma Caddesi, în Beyoğlu, și reprezintă o parte a unui proiect la care Pamuk a început să lucreze în anii ’90. Cartea și colecția s-au influențat reciproc. Scriitorul căuta prin târguri și magazine obiecte potrivite pentru universul romanului, iar pe măsură ce povestea evolua, avea nevoie de alte lucruri care să-i aparțină. Romanul a fost publicat în 2008, iar muzeul s-a deschis în primăvara lui 2012, potrivit site-ului oficial.
Cele 83 de capitole ale cărții își găsesc corespondentul în 83 de vitrine, scrie AFP, un detaliu pe care nu l-am observat. În ele apar haine, cercei, fotografii, ceasuri, sticle de colonie, ambalaje și tot felul de obiecte cotidiene care reconstruiesc universul personajelor și atmosfera Istanbulului anilor ’70.
Pamuk a însoțit proiectul și de un text programatic, „Un manifest modest pentru muzee”. Ideea lui este că muzeele mari tind să spună poveștile statelor și ale națiunilor, în timp ce experiențele individuale rămân în plan secund. El pledează pentru instituții mai mici, mai personale și mai accesibile și încheie cu ideea că viitorul muzeelor poate începe chiar în casele oamenilor. Manifestul poate fi citit integral pe site-ul muzeului.
În 2014, Muzeul inocenței a câștigat European Museum of the Year Award și a primit trofeul „The Egg”, realizat de Henry Moore, potrivit Museums Association.
Există și un detaliu care leagă foarte concret lectura de vizită. Undeva, în ultimele pagini ale romanului, este tipărit un bilet pe care poți să-l ștampilezi la muzeu și pe care poți să-l folosești pentru a intra gratuit.
Universul proiectului s-a extins și în alte forme. Catalogul „The Innocence of Objects” a fost publicat de Abrams în 2012 și i-a adus lui Pamuk premiul Mary Lynn Kotz în 2013, potrivit site-ului muzeului. În 2015 a apărut și documentarul „The Innocence of Memories”, care explorează relația dintre ficțiune și expoziție, conform Türkiye Today.
Muzeul funcționează însă și independent de carte. Poți intra fără să cunoști povestea lui Kemal și Füsun și tot vei fi impresionat. Dacă ai citit romanul, relația dintre muzeu și carte devine mult mai bogată, pentru că lucrurile descrise de Pamuk în romanul său capătă formă, dimensiune și loc.
Îmi amintesc că o vizitatoare lăcrima în fața unei vitrine.
Despre carte
Titlul original este „Masumiyet Müzesi”, iar romanul a apărut în Turcia în 2008. Traducerea în limba engleză, realizată de Maureen Freely, a fost publicată în 2009 de Alfred A. Knopf,.
În centrul poveștii se află Kemal, un bărbat de treizeci de ani dintr-o familie înstărită din Istanbul. Acțiunea începe în 1974 și ajunge până în primii ani ai secolului XXI, iar prin amintiri și reveniri în timp romanul surprinde transformările Istanbulului de-a lungul mai multor decenii.
Obiectele au aici un rol esențial, dar nu vreau să vă dau niciun fel de spoiler.
„Muzeul inocenței” este o lectură foarte interesantă. A fost primul roman publicat de Pamuk după Premiul Nobel, iar Kirkus Reviews îl descrie drept „curios și solicitant”, cu o construcție inventivă, dar observă și dimensiunea care poate pune răbdarea cititorului la încercare. Aceeași cronică aduce în discuție comparația cu Humbert Humbert, protagonistul lui Nabokov. Asocierea nu este întâmplătoare. Devotamentul lui Kemal depășește repede limitele unei povești romantice și capătă forma unei obsesii.
Pentru mine, „Muzeul inocenței” rămâne oricum un roman care ne vorbește despre obsesie până în cele mai mici amănunte.
Despre serialul de pe Netflix
Adaptarea pentru Netflix a fost lansată simultan la nivel global pe 13 februarie 2026, în nouă episoade. Serialul este regizat de Zeynep Günay, scenariul îi aparține lui Ertan Kurtulan, iar producția este semnată de Ay Yapım și Kerem Çatay. Selahattin Paşalı îl interpretează pe Kemal, iar Eylül Lize Kandemir pe Füsun. Din distribuție mai fac parte Oya Unustası, Tilbe Saran, Bülent Emin Yarar, Gülçin Kültür Şahin și Ercan Kesal, potrivit Netflix.
Însă lucrurile n-au fost chiar atât de simple precum ți-ai fi imaginat. Türkiye Today scrie că Pamuk cedase în 2019 drepturile unei companii de la Hollywood, dar neînțelegerile legate de schimbările propuse pentru poveste au generat la un conflict juridic care a durat mai bine de doi ani. După ce și-a recuperat drepturile, Pamuk a optat pentru o producție realizată în Turcia și s-a implicat atent în procesul de adaptare.
Potrivit aceleiași publicații, Pamuk a revizuit scenariul în detaliu, a urmărit îndeaproape felul în care a fost recreat Nişantaşıul anilor ’70 și a dorit ca întreaga poveste să rămână într-un singur sezon. De asemenea, a susținut alegerea unei regizoare pentru mini-serie, inclusiv în contextul criticilor feministe formulate de-a lungul timpului la adresa romanului. Proiectul a ajuns pe ecran după aproximativ patru ani de producție, iar Pamuk apare și el în câteva scene.
Criticii nu au fost unanimi. La Rotten Tomatoes, Rebecca Nicholson, de la Financial Times, i-a acordat trei stele din cinci și a considerat că satira nu funcționează întotdeauna. Nandini Balial, în cronica publicată de RogerEbert.com, a fost mult mai severă și i-a dat o stea din patru, criticând tonul excesiv de melodramatic și felul în care acesta riscă să îndulcească moral comportamentul protagonistului.
Nu sunt un mare fan al moralismului în artă. Nu cred că un artist ar trebui să-și construiască personajele după un anumit principiu moral și nici că o operă literară trebuie să vină la pachet cu lecții sau cu învățături etice. Din punctul meu de vedere, serialul surprinde foarte bine atât atmosfera romanului, cât și profilul moral al personajelor. Faptul că suntem sau nu de acord cu alegerile și cu acțiunile lor nu spune, în sine, nimic despre valoarea operei create de Pamuk.
Oricum, publicul a reacționat mult mai favorabil decât unii critici, iar interesul s-a văzut și la muzeu. Chiar înainte de premieră, „Muzeul inocenței” din Istanbul ajunsese la aproximativ 500 de vizitatori pe zi, față de circa 200 într-o zi obișnuită, potrivit administratorului citat de AFP.
Despre autor
Orhan Pamuk s-a născut pe 7 iunie 1952, la Istanbul. În 2006 a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Motivația Academiei Suedeze vorbește despre scriitorul care, în căutarea sufletului melancolic al orașului său natal, a descoperit noi simboluri pentru confruntarea și întrepătrunderea culturilor, potrivit nobelprize.org.
Cărțile sale au fost traduse în peste șaizeci de limbi.
Despre romanele lui Pamuk am mai scris și aici:
- „Zăpada”, de Orhan Pamuk. Despre complexitatea unei culturi la care altfel nu ai avea acces
- „Alte culori”, de Orhan Pamuk. Un autoportret fragmentar
- „Mă numesc Roșu”, de Orhan Pamuk. O meditație despre artă, credință și identitate
De ce să citești cartea, să vizitezi muzeul și să vezi mini-seria de pe Netflix
Cartea merită citită mai ales pentru felul în care autorul construiește o amplă poveste despre iubire și despre obesie, dar și pentru modul în care schimbă semnificația obiectelor obișnuite.
La fel de important este Istanbulul, un oraș cu propriile reguli despre clasele sociale, despre reputație, familie, sexualitate și rușine, surprins într-o perioadă de schimbări profunde.
Muzeul merită vizitat pentru că este, în sine, o operă de artă despre o altă operă de artă. Practic, Pamuk a creat artă despre artă, iar cititorul poate face o uimitoare trecere de la obiectul imaginat în carte la obiectul expus într-o vitrină și poate continua povestea într-un mediu nou, imersiv și rafinat.
Serialul are probabil mult mai mult sens după lectură. Nu neapărat pentru că oferă o versiune definitivă a romanului, ci pentru că pune în imagini o poveste asupra căreia fiecare cititor își construiește deja propriul Istanbul, pe care-l populează cu tot felul de chipuri. Dacă ești sigur că nu vei citi cartea, uită-te la serial fără niciun fel de grijă, pentru că absolut nimic din minunata producție nu depinde de o lectură prealabilă a romanului lui Pamuk.
Privite împreună, cartea, muzeul și serialul (probabil că și catalogul și documentarul, pe care nu le cunosc) spun și povestea creatorului Pamuk, care a revenit timp de aproape trei decenii la același univers imaginat și l-a „plimbat” succesiv prin literatură, prin obiecte, prin imagine și prin film.
Concluzie
„Muzeul inocenței” este unul dintre cele mai spectaculoase exemple de creație. Romanul construiește lumea prin cuvinte, muzeul îi oferă o formă materială, concretă (și devine meta-artă), iar serialul, care pe mine m-a impresionat foarte mult, pune chipuri concrete peste imaginație.
Ordinea pe care o recomand: mai întâi romanul, apoi serialul și, dacă ajungi la Istanbul, Muzeul din Çukurcuma. Noi am început cu muzeul, iar acum abia aștept să revenim în minunatul oraș de pe malurile Bosforului și să-l vizităm încă o dată.
