În 1982, Julio Cortázar și Carol Dunlop au lăsat deoparte orice logică a vitezei și au urcat într-o dubă Volkswagen pentru a străbate autostrada Paris-Marsilia după reguli proprii. Și-au impus două condiții: nicio ieșire de pe traseu și exact două parcări pe zi. Pentru majoritatea oamenilor, o astfel de idee pare chinuitoare, dar pentru ei a fost o expediție extraordinară.
Mai mult decât un simplu jurnal de bord
„Autonauții de pe cosmodrum” este ultima carte scrisă de Cortázar. Este o cronică de călătorie, dar, mai mult decât atât, este un amestec de idei, de fotografii, de desene și de gânduri. Tot volumul se bazează pe cele 33 de zile trăite pe autostradă (și în parcări) în duba lor, pe care au botezat-o Fafner. Cei doi au ales să privească autostrada ca pe un tărâm magic, unde poți descoperi mistere chiar și în cele mai plictisitoare locuri de popas.
Departe de a fi un roman clasic, „Autonauții de pe cosmodrum” e mai degrabă o ironie subtilă la adresa lumii moderne, care înghite distanțele pe nerăsuflate fără să se mai uite la ce e în jur. În fond, e o invitație la conexiune și la liniște, chiar dacă decorul e unul public și zgomotos.
Despre Julio Cortázar și Carol Dunlop
Julio Cortázar (1914–1984) s-a născut la Bruxelles, într‑o familie de argentinieni, dar și‑a trăit copilăria și s-a format în Argentina. A devenit unul dintre marii prozatori ai secolului XX, un autor de romane și povestiri care îmbină frământările existențiale cu forme narative neobișnuite și jocuri de limbaj. Convingerile lui politice l‑au îndepărtat de universitate după instaurarea regimului Perón, iar în 1951 a ales să plece la Paris, oraș în care avea să rămână până la sfârșitul vieții. A lucrat mult ca traducător. A tradus în spaniolă texte clasice precum Robinson Crusoe și numeroase scrieri în proză de Edgar Allan Poe și a contribuit decisiv la felul în care au fost citiți acești autori în lumea hispanofonă. Cel mai cunoscut roman al său este „Rayuela” (1963), tradus în română ca „Șotron”, o carte‑labirint care invită cititorul să‑și aleagă singur traseul prin capitole și care este considerată una dintre operele esențiale ale literaturii latino‑americane.
Carol Dunlop (1946–1982) a fost o autoare canadiană cu multe „identități” creative: scriitoare, traducătoare, activistă și fotografă. Născută la Quincy, în Massachusetts, și‑a început studiile la Lake Erie College, cu o bursă pentru scriere creativă, apoi a continuat și a absolvit la Universitatea McGill din Montreal. Îl întâlnește pe Julio Cortázar în 1977, în Canada, iar prietenia lor se transformă, câțiva ani mai târziu, într‑o relație de cuplu; cei doi se căsătoresc în 1981. Una dintre scriitoarele cu care a lucrat, Marie‑Claire Blais, ale cărei texte le‑a tradus în engleză, își amintește de Dunlop ca de o prezență aproape miraculoasă, marcată de o intensitate a vieții care părea mereu a se consuma pe muchie.
Realitatea sumbră din spatele cărții
Deși tonul cărții pare jucăuș, realitatea din perioada scrierii sale a fost teribilă pentru Julio Cortázar și Carol Dunlop. Amândoi erau grav bolnavi, iar acesta a fost, probabil, felul lor de a se bucura de viață până la capăt.
Ea s-a stins prima, la mai puțin de cinci luni după expediție. Cortázar a mai trăit doi ani, destul cât să pună la punct acest omagiu pentru partenera lui. Acum, amândoi se odihnesc în cimitirul Montparnasse din Paris, sub aceeași piatră funerară.
De ce să citești „Autonauții de pe cosmodrum”
Într-o epocă în care toți ne grăbim, Cortázar și Dunlop ne arată cât de frumos e să încetinești și să vezi lucrurile altfel.
E o carte care ne învață că aventura nu ține de locuri exotice, ci de cum alegi să privești lucrurile. Până și o banală parcare de autostradă poate deveni „cosmodrum”.
Pentru că este, în felul ei, una dintre cele mai frumoase și inedite cărți pe care le-am citit vreodată.
„Autonauții de pe cosmodrum” e un manifest pentru libertate, care ne arată că putem oricând să facem din realitate o poveste frumoasă, indiferent cât de banală le-ar putea părea altora.
