Când un prieten, pasionat de literatura sud-americană, mi l-a recomandat pentru prima oară (acum foarte mult timp) pe Gabriel Garcia Marquez, mi-a spus că e un scriitor atât de mare, atât de cunoscut, atât de citit, încât librăriile au fost păzite de tancuri la lansarea romanului „Toamna patriarhului”.
Evident, paza librăriilor cu tancurile pare mai degrabă un mit, o hiperbolă jurnalistică, însă, în 1975, la apariția romanului „Toamna patriarhului”, în Columbia s-a produs o frenezie culturală, iar tirajele s-au epuizat în câteva ore. La Bogotá, mulțimile au format cozi uriașe în fața librăriilor. Ăsta nu e un mit.
Și tocmai despre această carte vreau să vă vorbesc acum. După 20 de ani, am recitit-o cu mare interes și cu o înțelegere mai matură decât prima dată. Pentru că, da, este una dintre capodoperele care merită recitite cel puțin o dată în viață.
Despre o carte cu fraze luuuungi
„Toamna patriarhului” e o experiență intensă, ca un vis ciudat din care nu te poți trezi. În ultimii ani, oamenii caută tot mai mult „experiențele”, nu-i așa? Iată că unele experiențe literare ne-au fost servite în urmă cu o jumătate de secol.
Márquez te ia furmușel de mânuță și te aruncă într-o lume în care un dictator trăiește sute de ani, ajunge prizonierul propriei puteri absolute și își pierde mințile printre propriii soldați, printre miniștri care falsifică realitatea pentru a-i face pe plac, printre leproși și printre vacile care ronțăie dosare oficiale și se balegă prin palatul prezidențial.
Totul e relatat într-un stil hipnotic, aproape fără puncte, în fraze care curg fără pauze, de parcă autorul ar fi vrut să te atragă în mintea unui om care nu mai știe ce e real și ce e halucinație.
Mi-am amintit de unul dintre profesorii mei din liceu, care spunea că „Toamna patriarhului” e o carte cu care poți câștiga pariuri: poți citi o frază întreagă cu voce tare, fără să te încurci, fără să te bâlbâi? Daaaa, ar spune lumea. Și-i dai o frază din Marquez, care are câteva zeci de pagini.
Romanul e plin de imagini bizare: un general care vinde marea americanilor, vaci care se nasc cu sigiliul președintelui, copii dispăruți „pentru binele națiunii”. Totul pare ireal, dar în același timp incredibil de familiar: exact ca puterea atunci când scapă de sub control.
După cum scria William Kennedy într-un articol din „The New York Times” din 1976, romanul este „un portret uluitor al unui tiran monstruos din Caraibe”, o combinație de poezie, grotesc și adevăr istoric, în care Márquez transformă corupția, abuzurile sinistre și singurătatea într-o formă de artă.
De ce să citești „Toamna patriarhului”
Pentru că „Toamna patriarhului” e ca un documentar poetic despre toxicitatea puterii, despre oricine a vrut vreodată să controleze totul și a ajuns controlat de propria obsesie.
- Te scoate din zona de confort. Nu are capitole clare, nici ritm previzibil. Seamănă mai mult cu un trip literar decât cu o carte clasică.
- Te face să te gândești la cum funcționează puterea azi: de la fake news la oameni care inventează realități și le vând ca adevăruri. Hmmm.
- Are o scriitură spectaculoasă. Fiecare frază e ca un tablou suprarealist.
- Te face să simți mirosul și nebunia unei lumi care nu mai știe unde se termină realitatea și începe halucinația.
Gabriel García Márquez este un uriaș al literaturii
Gabriel García Márquez (1927–2014), zis Gabo, a fost jurnalist, scriitor și laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1982). Este considerat unul dintre cei mai mari autori ai secolului XX și cel care a transformat realismul magic într-un simbol al literaturii latino-americane. A fost un deschizător de drumuri.
A scris cărți care au intrat în istorie, precum „Un veac de singurătate” sau „Dragostea în vremea holerei”. Și multă proză scurtă. Toate explorează teme precum singurătatea, iubirea, memoria și absurdul puterii.
Márquez s-a inspirat din viața politică a Americii Latine și din poveștile fantastice ale bunicii sale, care povestea lucruri magice cu un aer de totală normalitate. A fost prieten cu Fidel Castro, dar a rămas mereu un observator lucid, un om care a înțeles că literatura poate spune adevărul mai bine decât orice discurs politic.
„Toamna patriarhului” este romanul lui despre singurătatea absolută a celor care cred că pot conduce lumea. Sau, după cum spunea chiar el, „un poem despre singurătatea puterii”.
Concluzie
O carte destul de dificilă, în special pentru cei obișnuiți cu literatura „clasică”, dar care merită fiecare pagină.
Dacă vrei o carte care să te provoace, să știi că „Toamna patriarhului” rămâne actuală, oricât de mult pare că se schimbă lumea. Pentru că, să fim serioși: oamenii sunt, în esența lor, la fel cum erau și în urmă cu 50 de ani.
Sau o sută. Sau o mie.
Privește în jurul tău.
