Probabil cele mai bune cărți de istorie recentă a românilor și a României: „Românii. 1774-1866” și „România. 1866-1947”, de Keith Hitchins

152

Doi prieteni, în ale căror gusturi literare în materie de istorie am mare încredere, mi-au recomandat două volume de istoria a românilor, spunându-mi că sunt, probabil, cele mai bune și mai complexe cărți scrise vreodată pentru perioada 1774 – 1947. Autorul? Americanul Keith Hitchins.

Cele două volume semnate de Hitchins propun una dintre cele mai solide sinteze despre istoria modernă a românilor. „Românii. 1774-1866” urmărește transformările societății românești într-un secol de schimbări politice și culturale profunde, iar „România. 1866-1947” analizează formarea și evoluția statului român modern, cu accent pe instituții, idei și contexte internaționale. Cu referire la primul volum, American Historical Review vorbește despre o frescă minuțioasă și o lucrare de referință, în timp ce The Historian subliniază competența, limpezimea și cuprinderea intelectuală ale celui de-al doilea volum.

„Românii. 1774–1866”

Ce acoperă

Cartea urmărește transformarea spațiului românesc de la Tratatul de la Kuciuk-Kainargi din 1774 până la sfârșitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în 1866. Hitchins vede acest interval ca prima etapă de formare a națiunii române moderne: ieșirea treptată de sub dominația otomană, afirmarea ideii de „națiune etnică” și unirea Moldovei și a Țării Românești ca nucleu al viitorului stat român.

Hitchins pune în prim-plan oamenii politici și de cultură, creatorii de instituții moderne și purtătorii ideilor occidentale, în paralel cu evoluțiile din restul Europei. În spate e un efort de câteva decenii: autorul studiază istoria românilor încă de la începutul anilor 1960, citește surse românești în original și scrie fără constrângerile ideologice care au afectat o parte din istoriografia locală.

Puncte tari

• oferă o sinteză clară asupra unui secol esențial, în care se schimbă atât structurile politice și economice, cât și mentalitățile (influențele orientale se retrag treptat și fac loc modelului occidental);
• integrează istoria internă în contextul marilor puteri (Rusia, Imperiul Otoman, Austria), cu accent pe „actorii” români;
• e scrisă cu un ton echilibrat, cu grijă pentru precizie și rigoare.

Limite

• accentul este pus pe elite politice și intelectuale, pe instituții și pe idei. Dacă vrei micro-istorie socială sau te interesează viața cotidiană dintr-o anumită perioadă, cartea poate părea rece și destul de „de sus”.
• stilul este academic, dens, cu multe detalii de context diplomatic și administrativ. E accesibil unui cititor motivat, pentru că lectura chiar curge ușor, dar nu e istorie populară în sensul foarte lejer al termenului. Nu vei găsi în carte capitole de genul „Cinci lucruri pe care nu le știai despre”.

„România. 1866–1947”

Ce acoperă

Al doilea volum urmărește istoria României în epoca monarhică, de la urcarea pe tron a lui Carol I până la abolirea monarhiei și instalarea regimului comunist în 1947. Este una dintre cărțile din seria „Oxford History of Modern Europe”, gândită ca un standard academic pentru istoriile naționale ale continentului.

Descrierea oficială insistă pe trei direcții mari:

• efortul elitelor politice și intelectuale de a construi instituțiile unui stat modern;
• tensiunea permanentă între dorința de „europeizare” și păstrarea identității naționale (unele lucruri nu se schimbă niciodată);
• căutarea unui rol și a unei marje de independență într-o ordine internațională dominată de marile puteri.

În plus, ediția românească a fost primită ca „cea mai bună sinteză” asupra perioadei monarhice și a ajuns să fie considerată o lucrare clasică, tocmai pentru perspectiva externă, nepărtinitoare și integrativă pe care o propune asupra istoriei României.

Puncte tari

• acoperire extrem de amplă: viață politică, evoluție economică și socială, mișcări ideologice (de la liberalism la fascism), minorități, războaie mondiale;
• reputația academică: este bine scrisă, clară și indispensabilă oricărui studiu asupra României moderne;
• foarte utilă pentru a înțelege cum se leagă istoria politică de modernizare economică, urbanizare, tensiuni teritoriale, rolul marilor puteri.

Limite

• la fel ca volumul anterior, autorul provește în ansamblu: regi, guverne, partide, ideologi și ideologii, diplomație. Istoria socială și culturală în sens larg intră mai rar în prim-plan.
• tocmai pentru că acoperă atât de multe aspecte, poate fi obositoare dacă o citești „cap-coadă” fără interes profesional sau academic minim.

De ce să le citești

Istoria României a fost mult timp filtrată ideologic, mai ales în perioada comunistă, iar aceste volume oferă exact ce a lipsit de multe ori: o privire din afară, echilibrată și lipsită de partizanat. Cu siguranță, plusurile acestor lucrări sunt cu mult mai importante decât minusurile ei. Scriitura este accesibilă, narațiunea curge, iar ideile sunt expuse limpede, ceea ce face lectura plăcută pentru cititorii răbdători, inclusiv pentru cei care nu sunt istorici.

Pentru cine vrea o înțelegere serioasă a României între 1866 și 1947, este un punct de plecare obligatoriu și oferă o perspectivă „din afară”, dar foarte bine informată asupra unor subiecte adesea polarizante în discursul public de la noi (rolul elitelor, relația cu marile puteri, monarhia, interbelicul, 1940–1944).

Poți folosi cărțile atât ca o introducere solidă (dacă pur și simplu vrei să citești istorie), cât și ca bază de documentare pentru activități mai aplicate (jurnalism, comunicare, proiecte culturale sau educative).

Un bonus important este atenția autorului acordată contextului cultural, cu capitole despre scriitorii și despre literatura epocilor analizate, utile pentru a înțelege mai bine spiritul vremurilor.

Concluzie

Te miră că un american a scris probabil cele mai bune cărți de istorie recentă a românilor și a României? Pe mine nu. Dimpotrivă, mi se pare chiar logic, ținând cont de filtrele ideologice în care a fost scrisă istoria în România, în special în perioada comunistă. Avem în România istorici onești? Cu siguranță. Chiar înainte de a începe să parcurg lucrările lui Hitchins, am citit o carte de istorie a românilor scrisă de un român. Dincolo de argumentele sale și de documentare (pentru că nu sunt specialist, deci prefer să nu mă avânt prea tare în chestiuni tehnice), am putut judeca, totuși, la prima mână un lucru cât se poate de evident pentru un cititor amator: scriitura este net în favoarea lui Hitchins. Măcar pentru asta și tot merită atenție, dacă ești pasionat de istorie.

„Românii. 1774-1866” și „România. 1866-1947” formează, de fapt, o singură mare poveste despre nașterea României moderne, privită „din afară”. În timp, au devenit un reper canonic pentru istoria noastră recentă. Sunt cărți de referință, validate de mediul academic și apreciate de public. Prin urmare, dacă te interesează serios istoria României moderne și vrei ceva mai mult decât manuale și eseuri de popularizare, cele două volume ale lui Keith Hitchins sunt, în continuare, printre cele mai solide și mai respectate sinteze disponibile în limba română.