Imaginează-ți că un om care a stat la masa negocierilor cu Mao Zedong, Brejnev și Le Duc Tho se hotărăște să scrie un manual cu tot ce a învățat el în cariera lui. Cam asta a făcut Henry Kissinger atunci când a publicat „Diplomația”, în 1994. O carte de peste 700 de pagini, care s-a transformat repede într-una dintre cele mai citite lucrări de relații internaționale ale ultimelor decenii.
Cartea pornește de la Pacea de la Westfalia (1648) și parcurge trei secole de diplomație europeană și americană, ca să ajungă la ordinea mondială de după Războiul Rece. Kissinger povestește cum Franța lui Richelieu a impus conceptul de „rațiune de stat”, cum Marea Britanie a echilibrat continentul prin alianțe, cum Metternich a coregrafiat Congresul de la Viena și cum Bismarck a reușit, pentru o vreme, să țină Europa într-un echilibru fragil, dar funcțional.
Multe pagini sunt dedicate secolului XX și ne vorbesc despre cum Wilson a transformat politica externă americană într-o cruciadă morală, ce s-a întâmplat în culisele Tratatului de la Versailles, cum a evoluat Războiul Rece și cum s-a prăbușit Uniunea Sovietică. Kissinger consacră trei capitole războiului din Vietnam și apelează și la propriile sale amintiri ca fost consilier pentru securitate națională și secretar de stat, mai ales cu privire la deschiderea relațiilor cu China.
Cartea „Diplomația” rămâne o referință în studiile de relații internaționale, iar criticul Walter Laqueur o caracteriza, la apariție, drept cea mai importantă lucrare despre diplomație din ultimii treizeci de ani.
Atenție, însă: titlul este, într-un fel, înșelător. Așa cum observă cercetătorul Oliver Stuenkel, Kissinger scrie aproape exclusiv despre lumea occidentală și abordează evenimentele non-occidentale doar atunci când acestea au legătură cu interesele Vestului, așa că „Diplomație occidentală” ar fi fost un titlu mai potrivit.
Despre autor
Henry Kissinger (1923 – 2023) este unul dintre cei mai influenți diplomați americani ai secolului XX. S-a născut la Fürth, în Germania, într-o familie evreiască, iar în 1938 a fugit cu familia din calea persecuției naziste, către Statele Unite. A obținut cetățenia americană în 1943 și a luptat în armata SUA în al Doilea Război Mondial, la contrainformații, primind chiar și o Stea de Bronz pentru contribuția sa.
După război, s-a întors la viața academică. A absolvit Harvard summa cum laude în 1950, a obținut doctoratul în 1954 și a rămas în corpul profesoral al universității timp de aproape două decenii, conform NobelPrize.org.
A devenit consilier pentru securitate națională sub Richard Nixon și apoi al 56-lea secretar de stat al Statelor Unite (1973-1977). A fost arhitectul relaxării relațiilor cu Uniunea Sovietică, a deschis relațiile cu China comunistă și a practicat celebra „diplomație de navetă” („shuttle diplomacy”) în Orientul Mijlociu, după Războiul de Yom Kipur, conform Britannica.
În 1973, a primit Premiul Nobel pentru Pace, împărțit cu Le Duc Tho, pentru Acordurile de la Paris care au pus capăt implicării americane în Vietnam. Premiul a fost extrem de controversat: doi membri ai Comitetului Nobel au demisionat în semn de protest, iar Le Duc Tho l-a refuzat.
Moștenirea sa rămâne controversată. Este lăudat pentru viziune strategică, dar a fost frecvent criticat pentru bombardamentele din Vietnamul de Nord și Cambodgia și pentru rolul jucat în Chile și în alte zone ale lumii. A murit pe 29 noiembrie 2023, la 100 de ani, în Connecticut, conform Biography.com.
De ce să citești „Diplomația”
Pentru că este, practic, un curs intensiv de istorie a relațiilor internaționale ținut de un om care a făcut parte în mod activ din această istorie. Rareori găsești o asemenea combinație între profesor și protagonist.
Pentru că te ajută să înțelegi de unde vin tensiunile actuale din relațiile internaționale. Multe dintre temele cărții, scrise în 1994, au rămas de actualitate: cum se comportă marile puteri (vei afla că multe lucruri despre care citești astăzi în presă la capitolul „știri” au rădăcini foarte vechi), ce înseamnă „sferele de influență” sau de ce SUA oscilează între idealism și pragmatism. Kissinger explica încă de atunci logica argumentelor rusești despre sferele de influență în Europa de Est, după cel de-al Doilea Război Mondial.
Pentru că îți oferă o galerie superbă de portrete: Richelieu, Wilhelm de Orania, Metternich, Talleyrand, Bismarck, Wilson, Theodore Roosevelt, Churchill, Stalin, de Gaulle, Nixon, Reagan. Fiecare cu propria filosofie despre putere, fiecare cu propriile alegeri morale și politice.
Pentru că Henry Kissinger se folosește de propria experiență pentru a-și ilustra argumentele, mai ales atunci când povestește despre deschiderea SUA către China și despre negocierile cu Uniunea Sovietică.
Pentru că te scoate din capcana unei singure perspective. Vei vedea de ce abordarea americană (idealistă, moralistă, wilsoniană) este atât de diferită de tradiția europeană (pragmatică, calculată, bazată pe echilibrul puterilor).
„Diplomația” nu este o lectură ușoară. Mulți dintre cititori notează pe Goodreads că, dacă nu ai o cunoaștere minimă a istoriei europene din secolele XIX-XX, te poți pierde rapid printre războaiele de coaliție, congrese și tratate. Dar dacă ai răbdare, beneficiul este imens.
Concluzie
„Diplomația” este o carte scrisă de un om care a avut idei clare despre cum funcționează lumea.
Însă este bine să știi că nu toate ideile lui Kissinger sunt împărtășite de istorici. Subiectivismul lui este evident, în special atunci când vorbește despre chestiuni în care a jucat un rol direct. Lucrarea a fost criticată inclusiv pentru anumite inexactități și, după cum spuneam, pentru perspectiva sa puternic occidentală.
Însă este o carte care merită fiecare oră pe care o investești în lectură, pentru că îți oferă o imagine de ansamblu unică și te face să privești altfel orice articol de politică externă pe care îl vei citi de acum înainte. Diplomația rămâne, din punctul de vedere al lui Kissinger, o artă a calculului rece, a echilibrului și a interesului național urmărit fără măști morale.
Iar atunci când o astfel de carte e semnată de cineva care a fost, vreme de aproape un deceniu, în centrul politicii externe americane, lectura depășește simplul exercițiu istoric și devine o invitație de a privi lumea cu ochi mai puțin naivi. Așa cum o văd, de cele mai multe ori, oamenii care scriu istoria ca jucători, nu ca cercetători.
