Când eram în clasa I, ai mei se împrieteniseră cu învățătoarea mea, o tânără de 26 de ani, yoghină amatoare care era convinsă că a oprit pe stradă o pisică doar cu puterea minții, care se îndrăgostise de un actor de operetă și care, în consecință, ne „căra” pe toți la spectacole pentru a-și admira flebețea. Pe vremea aia (și cred că mult timp după aceea), spectacolele de operetă s-au jucat la TNB.
În clasa I, am văzut de două ori „Secretul lui Marco Polo”, dar și „Bal la Savoy” și „Voievodul țiganilor”. Pentru un copil de 6-7 ani, curios din fire, opereta era spectaculoasă vizual și auditiv, dar, să fim serioși, nu putem vorbi nici măcar despre o înțelegere superficială a unui astfel de act artistic la acea vârstă. Însă am rămas, de-a lungul anilor, cu o mică nostalgie după operetă.
Au trecut de-atunci vreo 33 de ani și, fără s-o evit în vreun fel, n-am mai fost la operetă în tot acest timp, până pe 18 ianuarie, când am revăzut, după mai bine de trei decenii, „Voievodul țiganilor”.
Muzica lui Johann Strauss-fiul (da, cel cu „Dunărea albastră”) te învăluie încă de la început, iar spectacolul de la „Ion Dacian” adaugă acel suflu tânăr și contemporan care te face să uiți că întreaga creație are mai bine de un secol. Scena respiră libertate, miros de drum, pasiune, iar energia actorilor construiește un univers superb.
E genul de spectacol care te face să admiri detaliile, să te bucuri de vocile actorilor, de dansurile din scenele de balet și să constați firescul întregului ansamblu.
Conform site-ului Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”, „Voievodul țiganilor” se mai joacă pe 5 și 6 februarie.
De ce să mergi la „Voievodul Țiganilor”
Pentru că e un spectacol emblematic și amplu, cu zeci de oameni implicați. La final, pe scenă se aflau peste 50 de artiști.
Pentru că opereta este una dintre cele mai spectaculoase alternative la teatrul clasic.
Pentru muzica lui Strauss.
Pentru vocile de excepție (Andrei Pleșca și Florin Ganea, printre mulți alții, sunt minunați).
Pentru clădirea Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”, care găzduiește instituția de prin 2015.
Concluzie
Deși v-am povestit, la început, despre relația pe care am avut-o, la un moment dat, cu spectacolele de operetă, „Voievodul Țiganilor” nu e pentru nostalgici, ci pentru oricine caută nu doar artă, în adevăratul sens al cuvântului, ci și spectaculozitate.
La operetă, trăiești genul ăla de seară care te resetează măcar un pic.
Încă o concluzie
Dar nu concluzia mea.
La unul dintre spectacolele de operetă la care eu și mama o însoțeam pe învățătoare, îmi amintesc că stădeam pe unul dintre scaunele de la margine. La un moment dat, actorii au trecut, în șir indian, pe culoarul de la marginea sălii, pe lângă scaunele spectatorilor. Încântat, probabil, de prezența unui copil în sala de spectacol, tânărul actor (da, chiar el, obsesia ei) m-a ciufulit în trecere, motiv pentru care învățătoarea mea a tras concluzia firească, nu-i așa, că și actorul a observat-o pe ea, că o place, că ciufuleala mea i se adresa, de fapt, chiar ei.
Ulterior, în același an școlar (mi-a fost învățătoare doar în clasa I, după care m-am mutat din București pe meleaguri chiar și mai prietenoase cu spiritele libere), tânăra mea învățătoare s-a cuplat c-un cascador care avea în palmares un salt de la etajul 4 pe-o saltea.
Foto: opereta.ro
