„Fizica tristeții”, de Gheorghi Gospodinov, este una dintre revelațiile mele literare din ultimii ani. Este un roman-labirint care pornește de la mitul Minotaurului și îl reconsideră: „monstrul” nu mai este creionat ca un monstru, ci devine o victimă ascunsă în pivnițe, prin arhive și prin tot felul de demisoluri, un simbol al secretelor de familie și al memoriei noastre colective.
Pagină după pagină, naratorul sare între epoci și perspective și adună (uneori, chiar „cumpără”) povești, obiecte și „capsule ale timpului”, într-o explorare emoționantă a mentalității est-europene. Cartea a primit Premiul Jan Michalski (2016) și a fost adaptată de Theodore Ushev într-un film de animație recompensat cu numeroase premii internaționale. „O nebunie de carte. Extraordinară, dinamică, reflexivă, incredibil de amuzantă, filosofică și poetică, minuțioasa și grandioasă. Pe scurt: fantastică!“ (Berliner Zeitung).
De ce să citești „Fizica tristeții”
Deși sare frecvent de la un plan temporal la altul, se citește incredibil de ușor. Frazele curg, nu te pierzi printre epoci și personaje și ai uneori senzația că urmărești un film foarte bine montat. Rar găsești un autor care să facă asta într-un mod atât de firesc.
Creează scene emoționante și evită, în același timp, melodrama. Vorbim despre emoții curate, firești, fără sirop, fără dulcegării inutile și enervante.
Unele imagini vizuale sunt memorabile, iar după încheierea cărții vei rămâne cu o colecție de „fotografii” mentale. După ce vei citi „Fizica tristeții”, îți vei aminti cum o femeie fugea, într-o zi, înapoi spre moara de unde tocmai plecase, îți vei aminti și de ce alerga așa, dar și cine o privea (nu, nu era iubitul ei), iar asta te va emoționa, indiferent că-ți amintești de această scenă în metrou, la mall sau la o bere cu prietenii.
Poți să citești cartea pentru oameni, pentru încăperi, pentru obiecte, pentru micul muzeu personal al naratorului.
Te vei regăsi printre paginile cărții dacă ai crescut în Europa de Est. Pentru noi, cei care ne aflăm în aceeași zonă culturală cu bulgarii, multe pagini sunt scrise „ca la mama acasă”. Vei rezona deseori cu personajele și cu modul în care trecutul continuă să ne influențeze prezentul.
De multe ori, Gospodinov dă senzația că scrie cu un ochi de scenarist (cu o ușoară tentă de realism magic): a semnat scenarii (de pildă, „Omelette”, mențiune de onoare la Sundance 2009) și a inspirat scurtmetraje devenite celebre („Blind Vaysha”, nominalizat la Oscar pentru „Cel mai bun scurtmetraj de animație”, în 2017, sau chiar „Fizica tristeții”, 2019, după acest roman).
În „Fizica tristeții”, mitul Minotaurului devine un detector de empatie. Minotaurul devine „străinul” din noi pe care îl ascundem, „străinul” din societate pe care îl trimitem în pivnițe metaforice, secretele despre care e mai bine să nu vorbim, ciudățeniile din fiecare cultură. E o schimbare de perspectivă care-ți rămâne în minte mult timp după lectură.
Pe scurt, dacă vrei să citești o carte care să fie poveste, oglindă și eseu despre memorie (fără scriitură complicată, fără să te împiedici o dată la două fraze din cauza unui stil greoi), aceasta este „Fizica tristeții” a lui Gheorghi Gospodinov. E accesibilă, emoționantă și foarte „vizuală”. Este o carte pe care s-o adaugi la propria ta colecție de capsule culturale.
Unul dintre cei mai traduși și apreciați scriitori bulgari contemporani
Gheorghi Gospodinov (n. 1968) a debutat cu „Un roman natural”, tradus în peste 20 de limbi, și a publicat poezie, proză, dramaturgie și scenarii. Scrie constant pentru Dnevnik și Deutsche Welle și trăiește la Sofia. În teatru, piesa „D.J.” a fost aleasă „cea mai bună piesă a anului” în Bulgaria și a ajuns pe scene din Franța și Austria. Bibliografia lui cuprinde volume de poezie („Lapidarium”, „Cireașa unui popor”, „Scrisori către Gaustin”, „Balade și maladii”), proză scurtă („Și alte povestiri”) și romane („Un roman natural”, „Fizica tristeții”).
Evident că voi cumpăra și voi citi tot ce s-a tradus în română din opera lui Gospodinov.
Concluzie
„Fizica tristeții” nu e o carte grea, ci o carte cu multă greutate. E o carte umană. O carte care te mișcă și îți dă de gândit, fără pretenții inutile. Limbaj simplu, fraze clare, pline de semnificații. The New Yorker consideră că autorul bulgar l-a avut ca model pe Borges, având acceași plăcere pentru jocurile înșelătoare și aceeași fantezie extravagantă. După ce am citit „Fizica tristeții”, cred că m-aș putea gândi la Borges și pentru ceva mai concret: pentru limbajul simplu, pentru frazele clare, pline de semnificații, pentru faptul că Gheorghi Gospodinov chiar stăpânește cuvântul.
