Am văzut „The Adventures of Prince Achmed” și e o bijuterie. Este cel mai vechi film de animație din lume și împlinește 100 de ani.
Filmul regizoarei germane Lotte Reiniger a apărut în 1926 și este considerat cel mai vechi lungmetraj de animație păstrat integral până în zilele noastre. Două filme anterioare, realizate în Argentina de Quirino Cristiani, sunt considerate pierdute.
La o sută de ani distanță, pare (și este) o creație cu totul aparte. Reiniger a adaptat povești din „O mie și una de nopți” tocmai pentru elementele lor fantastice, imposibil de filmat cu actori reali la acea vreme, iar rezultatul este o poveste în cinci acte despre vrăjitorie, metamorfoze și aventuri regale, care se desfășoară cu o energie remarcabilă.
AICI vei găsi una dintre variantele integrale de pe YouTube. Pentru varianta tradusă în engleză (originalul e în germană), te vei lipsi de bucuria coloanei sonore originale, dar te va încânta un soundtrack foarte psihedelic (aparent) din 2004 (vezi aici).
Tehnica folosită e simplă și genială pentru acea vreme: siluete decupate din carton, lipite la fiecare articulație, fotografiate cadru cu cadru de sus în jos, pe o masă din straturi de sticle retroiluminate, conform silentfilm.org. Echipa a fost formată din doar cinci persoane, printre care și artiștii de fundal Walter Ruttmann și Berthold Bartosch, iar filmul a avut nevoie de circa 250.000 de imagini individuale, realizate în trei ani de muncă. Aparatura improvizată din acel atelier a devenit, fără ca nimeni să prevadă asta, baza oricărui toolkit de animație ulterior. Reiniger obișnuia să se descrie drept o „artistă primitivă de peșteră”, fără vreo urmă de afectare, și filmul chiar respiră această onestitate artizanală: cerul înstelat era, de fapt, hârtie translucidă perforată cu ace, iar un djinn de foc era realizat din nisip în mișcare.
Însă ceea ce face filmul cu adevărat memorabil sunt gesturile. Siluetele nu au chipuri, sunt figuri plate, abstracte, și totuși un leșin, un pas în vârful picioarelor sau o mângâiere tandră comunică mai multă emoție decât multe scene din animațiile contemporane de sute de milioane de dolari. Universalitatea gesturilor e cea care ne cucerește, nu precizia decorativă a ornamentelor arhitecturale sau a rochiilor din pene. Filmul dansează pe o linie fină între sinceritate și fantezie, cu scene de luptă sugestive și cu o coreografie jucăușă, și curge de la un tablou mitic la altul cu amploarea unei lucrări simfonice.
Siluetele delicate sunt inspirate din teatrul de umbre javanez Wayang Kulit.
Despre Wayang Kulit
Wayang kulit (adică „păpuși din piele”) este una dintre cele mai vechi și mai importante tradiții de spectacol din Asia de Sud-Est. O găsești în diferite zone din Java și Bali (Indonezia), dar și în Malaysia. Wayang kulit-ul javanez este strâns legat de viața culturală din Java și de dansul tradițional, de arhitectura și de arta textilă. În plus, wayang kulit a influențat chiar și literatura și arta contemporană, conform Contemporary Wayang Archive.
În tradiția javaneză, un povestitor-păpușar numit „dalang” coordonează un spectacol care ține toată noaptea. Poveștile sunt spuse în limba javaneză și combină dialogul, narațiunea și poezia cântată, totul acompaniat de muzică „gamelan” și un cor de cântărețe („pesinden”). De obicei, poveștile sunt luate din epopeile sanscrite Mahabharata și Ramayana, iar fiecare spectacol se concentrează pe un singur episod din epopee. Chiar dacă poveștile sunt de origine indiană, versiunile wayang kulit sunt clar din Java. Un exemplu bun în acest sens sunt servitorii-clovni, numiți „punokawan”. Semar și fiii lui (Petruk, Gareng și Bagong) le dau sfaturi personajelor principale și creează momente comice pentru spectatori, într-o scenă care este una dintre cele mai îndrăgite din tot spectacolul. Dalang ține păpușile în fața unei surse de lumină, astfel că umbrele lor se proiectează pe un ecran. Deși spectacolul poate fi urmărit și din partea cu umbre, publicul stă de obicei de partea dalang-ului.
Revenind la „The Adventures of Prince Achmed”. Despre coloana sonoră
Partitura compusă de Wolfgang Zeller, dirijorul casei Volksbühne, a fost creată în paralel cu animația: Reiniger și echipa sa măsurau cu cronometrul mișcările personajelor în funcție de ritmul muzicii. Zeller a dirijat personal orchestra la avanpremiera din mai 1926 și ulterior la premierele din Londra și Paris. Copia sa de dirijat, cu imagini din film lipite drept indicații muzicale, a fost descoperită în Library of Congress și a ajutat la restaurarea filmului, al cărui original se află la British Film Institute.
Cu mult înainte ca Disney să lanseze „Alba ca Zăpada” și cu un an înainte de apariția filmului sonor, Reiniger demonstra că animația poate fi un mediu epic. Azi, când tehnologia digitală face posibil orice, filmele de animație par adesea copleșite de propria lor perfecțiune tehnică. Prin contrast, Reiniger ne amintește că limitele pot fi oportunități, iar imaginația și voința sunt, până la urmă, cele mai bune efecte speciale.
