Vine o vreme în care târâi după tine foarte multă oboseală (în cazul nostru, oboseală încă de anul trecut) și te întrebi ce-ai putea să faci ca să scapi de ea, cum ai putea să te relaxezi, iar primul gând este concediul, dar după un astfel de prim gând vine, inevitabil, un al doilea gând, „unde să-ți petreci concediul? ce fel de concediu îți dorești?”, pentru că opțiunile sunt nenumărate, însă toate aceste opțiuni pot fi așezate în două categorii, există concedii în care vizitezi locuri, în care faci turism activ, și există concedii în care te odihnești, în care te relaxezi, în care nu faci nimic,
bineînțeles că există și o a treia categorie, care nu este altceva decât o combinație între primele două, adică acele vacanțe în care vizitezi câteva obiective turistice, fără să alergi cu limba scoasă de la unul la altul, și în care păstrezi mare parte din zi pentru plimbări relaxante pe tot felul de străduțe alandala și pentru somn de voie, am procedat așa în Istanbul, în Budapesta, în Sofia și a funcționat de minune,
dar iată că, pentru prima oară în viață, am ales cea mai pură formă de concediu din categoria „stat degeaba”, ne-am dorit un loc unde să nu apese pe umerii noștri niciun fel de obligație precum „nu poți să mergi acolo fără să bei o bere cu X”, ne-am dorit un loc care să fie retras, să nu interacționăm cu mult prea mulți oameni, mai ales că nu ne-am dat niciodată în vânt după hoardele de turiști, și ne-am dorit un loc care să nu fie prea departe de București, ca să nu-ți ia o zi până ajungi acolo sau până te întorci acasă, obosit și cu senzația aia dubioasă, când cobori din mașină, că-ți vibrează tălpile pe asfalt de la atâta condus,
dar iată c-a găsit Andreea locul perfect, recunosc că am avut o mică dilemă dacă să scriu pe site despre el sau să-l păstrăm doar pentru noi, a învins mărinimia, iar locul se numește Stâna din Deal, e în Provița de Sus, aproape de Breaza, ăsta da norocul începătorului, căci întotdeauna mi-a plăcut să mă ocup eu de rezervări, iar Andreea le-a evitat,
și iată cum Stâna din Deal a bifat toate cerințele noastre, nu ne-a apăsat niciun fel de obigație față de nimeni, locul este retras, șoseaua (mai degrabă un drum asfaltat, căci „șosea” e prea mult spus) e departe și foarte rar circulată, căbănuța se află în mijlocul naturii, priveliștea este minunată și nici nu-i prea departe de București, am ajuns acolo fără să intrăm pe DN1, c-am luat-o prin Mogoșoaia, pe DN1A, și la un moment dat am făcut stânga, cu mult înainte de Ploiești, în două ore de condus lejer ești la destinație,
am stat la Stâna din Deal de sâmbătă până sâmbătă, șapte nopți, și-a plouat aproape în fiecare zi și ne-am bucurat că plouă, am mâncat mâncare bună și am citit mult, ne-am uitat la seriale și chiar și la „Once Upon a Time in the West”, simpatic film, dar incredibil de lăbărțat, mă rog, așa se făceau filmele la vremea aia, poți s-o iei și ca pe-un exercițiu de răbdare, ne-am uitat și la „Grapes of Wrath” (1940), căci tocmai terminasem „Fructele mâniei”, de Steinbeck, și voiam să văd cum au transformat minunăția aia de carte într-un film (voi scrie despre asta cu altă ocazie),
și-n fiecare dimineață ne bucuram să stăm la o vorbă cu proprietarul, domnul Cristian, un om foarte, foarte fain (genul de om care te inspiră), care ne vizita în fiecare dimineața doar să ne-aducă mâncarea, și-am dat biscuiți măgăriței Stela și ne-am simțit apărați de câinii din curte, care aveau grijă să nu se apropie niciun intrus de căbănuța noastră izolată, aflată între dealuri, iar seara și uneori la amiază, urcam împreună cu Andreea la foișorul din curtea aflată în pantă și jucam Catan și cărți la un pahar cu vin, și-am început să-mi iau bătaie la Catan ca niciodată, semn că nu m-a bătut atât de tare până acum doar pentru că n-a vrut, pentru că nu și-a pus mintea, căci, dacă voia, iată că se putea, noua provocare e să mai câștig și eu măcar din când în când, și-am dormit în fiecare zi la amiază, iar somnul de prânz nici măcar nu mi l-a dereglat pe cel de noapte, pur și simplu s-a adăugat bunăstării fizice și psihice,
șapte zile de concediu așa cum n-am avut niciodată, incredibil de odihnitor, nu credeam că cineva se poate odihni atât de mult într-o vacanță de doar o săptămână,
și-am ascultat natura, am ascultat ploaia și știți foarte bine cât de dulce e somnul pe timp de ploaie, mai ales când auzi picăturile cum cad pe acoperiș, și-am ascultat cocoșii și oile și câinii,
iar anxietatea, care mă necăjește de ani de zile, s-a dus pe apa sâmbetei, odată cu ploile, am avut o săptămână liniștită, liniște în jur, liniște în minte, liniște liniște liniște,
și doream să mă plictisesc atât de tare, încât s-aștept să se încheie concediul mai repede ca să mă-ntorc în oraș, să fac una-alta, chiar am plusat cu „Once Upon a Time in the West”, dar oricât s-a străduit filmul să dilate timpul, ce să vezi, tot nu m-am plictisit, pentru că plictiseala vine la pachet, de fapt, și cu incapacitatea omului de a se bucura de locurile în care se află și, credeți-mă pe mine când vă spun, n-ai cum să te plictisești dacă ești încontinuu fericit,
dar poate că vă-ntrebați de ce naiba nu pun puncte-n text,
iar eu vă voi răspunde c-așa a trecut și săptămâna de concediu, parcă dintr-o suflare, deși mi-aș fi dorit uneori să opresc timpul în loc, să transform o oră într-o zi și să m-așez bătrânește lângă ea și s-o admir pe săturate, doar că-n momentele frumoase nu există punct, există doar virgule, iar virgulele sunt zâmbetele noastre la trezire, poveștile de dimineață cu domnul Cristian, câteva cărți fascinante, somnul la amiază, un Catan, un pahar cu vin bun și răpăitul ploii pe acoperiș,
să ne tot susure prin suflete astfel de zile
