Istanbul, orașul care te surprinde de îndată ce te îndepărtezi de centrul istoric

Biletele de avion ar fi costat mai mult de 2.000 de lei, dus-întors, pentru două persoane, așa c-am ales autocarul. După ce am citit review-uri și recomandări, cei de la Flixbus ni s-au părut o alegere bună. Au fost OK, n-am nimic să le reproșez, iar biletele au costat 850 de lei dus-întors, pentru două persoane, fără grija bagajelor de cală, a dimensiunilor genților și a altor chestiuni care contează atunci când alegi avionul. Odată ajunși la Istanbul, în autogara Esenler, am luat un Uber, iar până-n Beyoglu ne-a costat vreo patruj de lei.

În Beyoglu, prin Airbnb. Am locuit, pentru o noapte, într-un apartament foarte spațios, închiriat de Fatih, un chitarist îmbrăcat în negru și, probabil, frate al unei pictorițe talentate și deprimate, despre care am aflat, cercetând semnăturile de pe tablourile pe pânză, rezemate, unele peste altele, prin tot apartamentul, c-ar fi cât de cât cunoscută în lumea artistică. Cine știe de unde răsare un viitor Goya.

Ne-am mutat, apoi, la 50 de metri de prima cazare, într-un mic bloc de apartamente. După ce am deschis ușa metalică și grea, am fost întâmpinați de personalul blocului, un turc simpatic și o turcoaică cu basma tradițională, care s-a uitat lung la Andreea, apoi a strâns-o în brațe cu o căldură uluitoare, într-un gest care mi s-a părut, cumva, specific femeilor care se plac la prima vedere, în lumea musulmană, unde interacțiunea fizică între femei și bărbați continuă să fie restrânsă, indiferent de cât de open minded e societatea în care te afli în acel moment. Concluzia mea simplistă e că, atunci când o jumătate din universul tău îți este interzisă la atingere printr-un tabu religios și social, supracompensezi cu cealaltă jumătate. Oricum, minunat moment.

E bine să-ți descarci de pe net o hartă cu sistemul de transport din Istanbul. În fiecare stație de metrou se află aparate galbene, ca niște bancomate, de unde îți poți cumpăra Istanbul Cart, adică o cartelă pe care o încarci, ulterior, cu credit. Cartela asta costa 50 de lire, adică până-n 14 lei, apoi o încarci la aceleași aparate cu câți bani vrei tu. Istanbulezii au un sistem ciudat de costuri ale biletelor, cu tot felul de reduceri în funcție de timpul de schimbare a magistralelor etc, dar, per total, transportul în Istanbul e mai ieftin decât în București. Și, evident, mult mai bine pus la punct.

Recomand acest Istanbul Cart, cu care plătești intrarea la metrou, călătoriile cu tramvaiul, transportul cu ferry-urile și chiar intrarea în toaletele publice.

Asta depinde de fiecare dintre voi. Noi am prins cozi imense la câteva obiective pe care le aveam în vedere, așa c-am renunțat la ele și-am preferat să ne plimbăm alandala cu tramvaiul (linia T4 nu merită, că trece mai mult prin tuneluri și nu vezi mare lucru) sau să ne pierdem pe străduțe.

Oricum, dacă ți se pare că poți vizita Istanbulul în câteva zile și că poți să simți, cu adevărat, vibe-ul orașului, te înșeli. Noi am stat 12 zile și-abia ne-am încălzit, abia am desenat o schiță.

O chestiune deranjantă e diferența de preț dintre biletele pentru străini versus biletele pentru localnici la tot felul de obiective turistice, preț care poate fi aproape de trei ori mai mare pentru cei dintâi. Oricum, per total, Istanbulul nu te sărăcește, deci e OK.

Palatul Topkapi este considerat una dintre bijuteriile turistice ale Istanbulului, dar pentru noi a fost un fail. Dincolo de prețul de intrare foarte piperat, pentru muzeu se formase o coadă atât de mare, că n-am fi reușit să intrăm nici după trei ore de așteptare, așa c-am decis să-l lăsăm pentru altă dată. Noi și cozile nu suntem buni prieteni.

Sfatul meu e să nu vă cramponați prea mult pe niciunul dintre marile obiective turistice dacă întâlniți cozi interminabile, c-aveți atât de multe de văzut în orașul ăla, fie și plimbându-vă alandala pe străduțe, încât sigur puteți petrece două-trei ore mult mai cu folos decât așteptând la coadă.

La o simplă căutare pe net, veți găsi tot felul de oferte pentru croaziere pe Bosfor (și pentru multe alte activități prin Istanbul) care costă de la 70 de dolari în sus, cu mâncare, cu dansuri, cu muzică și cu alte cele. Eu zic că nu merită. Așa zic și alții care-au dat banii.

La compania Turyol veți găsi, la prețuri derizorii, transport de-o parte și de alta a Bosforului, precum și croaziere pe Bosfor, din oră-n oră. Vreo două ore la apus costă 20 de lei de persoană. Au plecare din porturile aflate la ambele capete ale Podului Galata, deci și în Karakoy și în Eminonu. Găsiți detalii pe turyol punct com.

În mod paradoxal, partea, să-i spunem, civilizată a Istanbulului e cea asiatică. În partea europeană, cea arhicunoscută de turiști, veți găsi Istanbulul haotic, murdar, gălăgios, cu tot felul de comercianți care vor să te păcălească. Da, fac parte din vibe-ul locului și merită să petreci două zile pe-acolo, pentru că ăla este Istanbulul de care ai tot auzit și pe care unii îl adoră, iar alții îl înjură, considerându-l un bâlci imens și obositor.

Oferă-ți, însă, două-trei zile pentru a depăși granițele Istanbulului turistic și vei descoperi câteva cartiere cu un farmec uluitor. Cartiere curate, colorate, cu localnici moderni, „europeni”, cu poezie vizuală la fiecare colț de stradă, cu localuri superbe, cu muzică în surdină și cu tot felul de tematici.

Vizitați, vă rog, Kuzguncuk (din zona Üsküdar) și Kadıköy, ambele în partea asiatică a Istanbulului. Merită. În partea europeană, ne-au plăcut mult Fener și Balat.

În plus, merită să petreceți o zi pe insula Büyükada, unde ajungeți tot cu Turyol. Biletele pentru o călătorie dus-întors costă mai puțin de 20 de lei de persoană. Până acum, m-am plimbat pe vreo cinci insule grecești, însă insula turcească Büyükada, aflată la o oră jumate de Istanbul, mi s-a părut mai frumoasă decât toate. Pur și simplu, o bijuterie plină de pisici.

Aici vine partea, pe alocuri, mai puțin încântătoare a turismului istanbulez. Am senzația că municipalitatea a renunțat să impună bâta legii în Istanbulul ăla foarte turistic, din partea europeană a orașului, unde toată lumea strigă, unde curățenia locului lasă de dorit și unde vine aproape natural să-ți iei țeapă la prețuri.

Ca un mic sfat, cumpărați doar produse care au prețurile afișate. Pentru că, în același magazin, veți găsi produse cu prețuri afișate și produse fără prețuri afișate. Cele fără prețuri afișate sunt produsele pentru care comercianții vă vor cere cât cred ei de cuviință (uneori, chiar și de zece ori mai mult decât face), în funcție de limba pe care o vorbiți și de câți bani păreți c-aveți în desagă. Dacă vă place un produs fără preț afișat, întrebați întâi cât costă, apoi gândiți-vă că-l veți găsi de două-trei ori mai ieftin la câteva străzi distanță, ceva mai departe de buricul turismului. Chiar dacă, pe moment, vi se pare un preț rezonabil, amintiți-vă că, foarte aproape de voi, la o căutare distanță, veți găsi același lucru la un preț mult mai mic. Chestia asta e valabilă și la mâncare.

La baza Podului Galata, în partea cu Turnul Galata, niște băieți fac un wrap de pește minunat, la niște tarabe înjghebate pe niște cutii. Este cel mai bun street food pe care l-am mâncat vreodată, în special wrapul făcut de un turc pe la vreo 55 de ani, cu mustață, și de colegul său mai tânăr, cu șapcă și roșcovan. Alt turc roșcovan pe-acolo nu există, deci o să-l recunoașteți cu ușurință.

Pentru iubitorii de artă și de literatură, recomand cu multă căldură Muzeul Inocenței, creat de Orhan Pamuk, fie că ați citit sau nu cartea sa cu același nume. Mi-e imposibil să compar acest muzeu cu oricare altul pe care l-am vizitat vreodată (și există câteva muzee care mi-au plăcut foarte mult, în special în Iordania și în Polonia). Vă spun doar că muzeul este, în sine, o operă de artă, că vizitatorii, care știu de ce i-au trecut pragul, vorbesc în șoaptă și sunt aproape sigur că o doamnă, pătrunsă de amintirea cărții și de poezia locului în care se afla, a început să suspine și să lăcrimeze.

În 2014, Muzeul Inocenței a fost ales Muzeul European al Anului.