Pe Hermann Hesse îl știe aproape toată lumea după marile romane: „Siddhartha”, „Lupul de stepă”, „Demian” sau „Jocul cu mărgele de sticlă”. Mult mai puțini cititori știu că Hesse a scris și o superbă proză scurtă. Volumele „Cele mai frumoase povestiri”, publicate la editura RAO în colecția Nobel (volumele 19 și 20, în 2012), strâng o selecție din aceste texte mai mici, multe scrise în tinerețe.
Primul volum cuprinde 11 povestiri: „Lupul”, „Din copilărie”, „Elevul de la școala secundară”, „Luna lui cuptor”, „Prima aventură”, „Convertirea lui Casanova”, „Ucenicia lui Hans Dierlamm”, „Taedium vitae”, „Logodna”, „Orașul” și „Sfârșitul doctorului Knolge”. Textele au o atmosferă unitară, construită din melancolie și dintr-o o sensibilitate aparte pentru lumea interioară a personajelor. Se simte în ele farmecul discret al unei epoci și vocea unui autor încă tânăr.
Al doilea volum reunește 12 povestiri scrise într-un registru mai variat. „Părintele Matthias”, „Reformatorul lumii”, „Ochi-de-păun-de-noapte”, „Robert Aghion”, „Ciclonul”, „Seară literară”, „Dacă războiul mai ține doi ani”, „Suflet de copil”, „Orașul turiștilor”, „Cerșetorul”, „Ora întreruptă” și „Micul hornar” arată cât de ușor trece Hesse printr-un ton grav și prin ironie, prin introspecție sau observație socială. Este un volum mai divers, dar păstrează aceeași atenție pentru contradicțiile naturii umane.
Despre autor
Hermann Hesse s-a născut pe 2 iulie 1877, la Calw, în Germania, și a murit pe 9 august 1962, la Montagnola, în Elveția. A crescut într-o familie de misionari pietiști. Bunicul său, Hermann Gundert, a fost misionar, a lucrat în sudul Indiei și a ajutat la traducerea Bibliei în limba malayalam, iar tatăl său, un german baltic, era originar din Estonia, după cum povestește chiar autorul în autobiografia publicată de NobelPrize.org.
Familia voia ca el să devină teolog. A intrat la seminarul de la Maulbronn în 1891, dar n-a rezistat acolo nici măcar un an, conform Britannica. A trecut prin tot felul de slujbe mărunte și a lucrat în librării, a debutat ca poet în 1896, iar romanul „Peter Camenzind” (1904) i-a permis să trăiască din scris, după cum notează NobelPrize.org.
A fost un pacifist convins. S-a apropiat de scriitorul pacifist Romain Rolland și a scris numeroase eseuri împotriva naționalismului german, texte adunate mai târziu în volumul „If the War Goes On”, conform CliffsNotes. Pozițiile lui i-au atras în Germania etichete grele, precum „trădător”, după cum arată prezentarea editurii Macmillan. În anii nazismului, opera lui a fost cenzurată, marginalizată și a întâmpinat dificultăți de publicare, iar situația a fost remediată abia în 1946, conform New World Encyclopedia.
Tot în 1946 a primit Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru scrierile sale inspirate care, pe măsură ce câștigă în îndrăzneală și profunzime, ilustrează idealurile umaniste clasice și înaltele calități ale stilului”, după formularea oficială de pe NobelPrize.org. Pasiunea lui pentru gândirea și spiritualitatea orientală, alături de interesul pentru psihanaliza jungiană, i-a modelat opera. A fost, de altfel, și pictor. Printre romanele care l-au făcut celebru se află „Sub roată” (1906), „Demian” (1919), „Siddhartha” (1922), „Lupul de stepă” (1927), „Narcis și Gură-de-Aur” (1930) și „Jocul cu mărgele de sticlă” (1943), iar tema lui constantă rămâne efortul individului de a se desprinde de tiparele convenționale ale societății pentru a-și găsi spiritul și identitatea autentică.
De ce să citești cele două volume
Pentru că descoperi un Hesse mai puțin cunoscut. Marile romane sunt extraordinare, însă proza lui scurtă arată un alt registru, mai intim, mai direct, uneori chiar mai jucăuș.
Pentru că unele povestiri se leagă frumos de biografia autorului. „Robert Aghion”, despre un misionar în India, capătă alt sens atunci când afli că Hesse provine dintr-o familie de misionari care au activat în India.
Pentru că vezi pacifismul lui Hesse transformat în literatură. Povestirea „Dacă războiul mai ține doi ani”, scrisă în 1917, e ecoul direct al convingerilor din cauza cărora a fost numit „trădător” în propria țară.
Pentru că Hesse e un fin cunoscător al sufletului omenesc. Texte precum „Suflet de copil” coboară în zbuciumul interior al unui copil cu o precizie care te urmărește mult timp după lectură.
Pentru că sunt povestiri accesibile, perfecte ca poartă de intrare în universul lui Hesse. Le poți citi pe rând, una câte una, fără presiunea unui roman lung.
Concluzie
Dacă marile romane ale lui Hesse ți s-au părut intimidante, cele două volume de „Cele mai frumoase povestiri” sunt ideale pentru un început. Iar dacă îl iubești deja pe autorul „Lupului de stepă”, aici îl regăsești în haine mai ușoare, dar la fel de profunde. Un laureat al Premiului Nobel care știe să spună o poveste scurtă la fel de bine cum construiește un roman întreg.
