Când am început „Iubita mea, Sputnik”, mă așteptam la o poveste clasică de iubire neîmpărtășită. Și, la un prim nivel, cam asta este. K, naratorul, un tânăr profesor destul de așezat, este îndrăgostit până peste cap de Sumire, cea mai bună prietenă a lui. Doar că Sumire e o visătoare, obsedată de ideea de a deveni scriitoare, care se îndrăgostește de Miu, o femeie mult mai matură și mai sofisticată decât ea. Pe scurt, clasica situație în care fiecare vrea pe cineva care, la rândul său, vrea pe altcineva.
Dar lucrurile sunt ceva mai complicate de-atât. Când crezi că știi despre ce e vorba și te întrebi dacă nu cumva e o carte mult mai simpluță decât te-ai așteptat, acțiunea se mută pe o insulă din Grecia, unde atmosfera devine ciudată și alunecă spre un soi de roman polițist fără detectivi.
Cuvântul „Sputnik” înseamnă „tovarăș de drum” în rusă, iar numele romanului pornește de la o neînțelegere între Miu și Sumire: una vorbește despre Jack Kerouac și despre beatnici, cealaltă confundă „beatnik” cu „Sputnik”. Din această confuzie apare, de fapt, una dintre cele mai frumoase metafore ale cărții: oamenii ca niște sateliți rătăciți.
Despre Haruki Murakami
Înainte să se apuce de scris obsesiv (și să ajungă constant pe listele scurte pentru Nobel), Murakami a avut împreună cu soția lui un mic bar de jazz în Tokyo, numit Peter Cat, conform encyclopedia.com. Pasiunea lui pentru muzică se simte și în „Iubita mea, Sputnik”.
Fie că citești capodoperele lui mai voluminoase, precum „Pădurea norvegiană” sau „1Q84”, fie că citești romane scurte ca acesta, frazele lui au un ritm aproape muzical, care te face să le parcurgi foarte de ușor.
De ce să citești „Iubita mea, Sputnik”
Este primul roman de Murakami pe care-l citesc și cred că este o poartă excelentă de intrare în universul lui. Dacă romanele lui masive te intimidează, cele sub 300 de pagini din „Iubita mea, Sputnik” pot fi citite foarte ușor (și oricând, fără să te obosească în vreun fel).
Murakami face o foarte fină traziție spre fantastic. E interesant cum te poartă de la banalitatea unui apartament din Tokyo la un teritoriu straniu, aproape metafizic. Realismul magic apare atât de firesc, încât abia îți dai seama când s-a schimbat decorul.
Prin personajele sale, autorul vorbește despre nevoia universală a oamenilor de a avea pe cineva alături.
Iar deznodământul este ambiguu. Romanul are un final pe care-l poți interpreta oricum.
Concluzie
Pe scurt, „Iubita mea, Sputnik” este o lectură interesantă. Deși scurt, romanul este dens și surprinde foarte bine senzația că trecem pur și simplu pe lângă oamenii pe care-i vrem alături. Dacă ești la prima întâlnire cu Murakami, pare o alegere excelentă.
Nu este o poveste care să te înveselească, dar este, cu siguranță, genul de carte care te face să privești un pic altfel distanțele invizibile dintre tine și cei din jur.
