Săptămâna asta vorbim despre pedantul care era un deliciu pentru scena renascentistă, despre lista de condiții pe care Einstein i-a întocmit-o primei soții și aflăm și despre o maimuță cu buze portocalii și răget de broască, descoperită în Congo. Aflăm secretul betonului roman de la o latrină veche de 1.900 de ani, află cum a salvat un pix de un dolar misiunea Apollo 11 (mă rog, s-ar fi găsit o soluție până la urmă, să fim serioși) și de ce prostia crește pe măsură ce crește și inteligența. Mai avem povestea Rivierei Franceze, ajunsă terenul de joacă al bogaților, sfaturile lui Plutarh pentru fericire pe care le putem aplica în era rețelelor sociale și un site care te lasă să alegi cărți după primele pagini, fără titlu și fără copertă. Plus sindromul care ne face să uităm cât de mult a sărăcit natura din jur, dieta keto a primilor americani și Voyager 1, aproape de o jumătate de secol de zbor. Încă o zi de sâmbătă cu tot felul de subiecte.
Pedantul, bufonul preferat al scenei renascentiste
În teatrul italian din secolul al XVI-lea, personajul care pretindea că știe tot și vorbea cu multă importanță devenise o sursă sigură de umor. Public Domain Review publică un fragment din cartea „On Pedantry”, de Arnoud Visser, despre acest tip de personaj. Primul rol important este Prudenzio, din piesa „El pedante” de Francesco Belo, un profesor vanitos și sărăcăcios, care amestecă latina cu dialectul și se îndrăgostește de o fată de două ori mai tânără. Până în anul 1600, aproape cincizeci de piese noi includeau câte un pedant, iar commedia dell’arte l-a transformat în personajul „il dottore”. În „Il candelaio”, de Giordano Bruno, Manfurio explică solemn originea cuvântului „pedante”, iar celălalt personaj îl traduce drept „idiot fără valoare, cap de măgar”. Publicul aristocrat râdea de noua categorie a profesorilor umaniști, care încercau să câștige statut social prin erudiție. Montaigne a considerat că aceste parodii aveau dreptate.
Acum, uită-te puțin în jurul tău și identifică pedanții, căci sigur găsești câțiva. Și dacă ai vreodată tendința să-i iei mult prea în serios, amintește-ți că se râdea de ei încă de acum 500 de ani.
Secretul unei veri reușite? Ia-o mai ușor
Un articol de pe No Sidebar ne vorbește despre senzația că vara trece prea repede. Parcă abia începe luna iulie și imediat vine septembrie. Autorii spun că vara a ajuns al doilea cel mai costisitor sezon al anului, după sărbătorile de iarnă, pentru că oamenii simt presiunea de a crea amintiri spectaculoase și cheltuiesc mult. Totuși, verile care rămân cu adevărat în amintiri sunt adesea cele liniștite, cu înghețată mâncată pe verandă și cu seri lungi pe care le petreci fără nicio grabă. Pentru o astfel de vară, articolul recomandă să refuzăm unele obligații, să ieșim afară fără telefon, să păstrăm serile libere și să petrecem câteva zile fără niciun plan. Cel mai important este să nu uităm că timpul trece, iar numărul verilor petrecute alături de copii sau de părinți nu este nelimitat.
Prostia, geamăna rea a inteligenței
O piatră nu poate fi proastă, observă David C. Krakauer, președintele Institutului Santa Fe, într-un eseu publicat de Nautilus. Ideea lui este că prostia nu poate exista fără inteligență și devine mai mare pe măsură ce inteligența crește. Cine nu știe un răspuns este doar ignorant. Cine scrie o demonstrație de o sută de pagini pentru un răspuns greșit dovedește prostie. Krakauer oferă exemple precum aplicarea mecanicii cuantice în psihologie sau folosirea ciberneticii lui Stafford Beer în economia lui Allende, prin Project Cybersyn. Robert Musil făcea diferența dintre „prostia onorabilă”, care înseamnă o simplă limită a minții, și „prostia inteligentă”, mult mai periculoasă. Eseul îi mai menționează pe Swift, Gaddis, Pynchon, Erasmus, Bonhoeffer și Cipolla. Concluzia autorului este că superinteligența va aduce și superprostie, iar răspunsurile inventate de AI sunt doar primul semn.
Un site care te lasă să alegi cărți după scriitură, nu după copertă
În newsletterul deepculture am descoperit Uncovered.ink, un site plăcut pentru cititorii care nu mai vor să aleagă cărți după coperți strălucitoare sau după recomandări insistente ale prietenilor care le spun că „trebuie neapărat să citești asta”. Pe platformă poți citi primele pagini ale unor volume fără să vezi titlul, autorul sau tot felul de reclame. Apeși pe ecran ca să schimbi pagina și glisezi în sus ca să treci la altă carte, iar volumele care îți plac pot fi salvate pe un raft virtual. Nu ai nevoie de cont. Dacă oferi adresa de e-mail, primești săptămânal începuturi de cărți alese după preferințele tale. Site-ul permite și selecția în funcție de starea de spirit. Uncovered.ink a fost remarcat de newsletterul Morning Brew, iar scriitoarea Maggie Stiefvater l-a considerat o jucărie amuzantă.
Sindromul reperului mișcător
De ce observăm atât de greu cât de mult a sărăcit natura din jur? Un fragment publicat de Literary Hub descrie „sindromul reperului mișcător”, o formă de uitare a mediului. Fiecare persoană își formează în tinerețe o imagine despre cum arată lumea normală. Cu timpul, mediul se schimbă, standardul se mută, iar noi uităm situația de la început. Uneori, noua generație pornește direct de la condițiile mai slabe din copilăria ei și le consideră firești. În acest fel, fiecare generație acceptă drept normală o natură mai săracă decât cea cunoscută de generația anterioară. Potrivit textului, cercetătorii Kevin Gaston și Masashi Soga spun că fenomenul apare peste tot, în țări bogate sau sărace și la oameni de toate vârstele. Un exemplu este cel al fluturilor monarh. În 1997, voluntarii proiectului Western Monarch Count au confirmat scăderea populației, deși mulți oameni nici nu o observaseră.
Lista de „condiții” ale lui Einstein pentru prima soție
Relația dintre Albert Einstein și Mileva Marić a fost pasională, dar plină de conflicte. Scrisorile lor din perioada 1897-1903, descoperite abia în 1987, au dus la o analiză mai critică a vieții fizicianului. Open Culture povestește că, atunci când căsnicia se destrăma, Einstein i-a întocmit soției o listă de condiții pentru ca ea să revină acasă. Mileva trebuia să îi păstreze hainele și rufele în ordine, să îi servească trei mese în cameră și să lase biroul numai pentru el. În plus, trebuia să renunțe la apropierea personală, să nu ceară afecțiune, să tacă atunci când i se spunea și să iasă imediat din cameră, fără proteste. Ea a acceptat inițial, dar după trei luni la Berlin a plecat la Zürich împreună cu cei doi băieți. Einstein a plâns în gară, apoi s-a declarat mulțumit de liniștea apartamentului său. Savantul John Stachel consideră că Einstein a fost transformat prea mult într-un idol.
Mă rog, asta e discuție veche. Aș prefera ca operele oamenilor să fie judecate după valoarea lor intrinsecă și după mesajele pe care le transmit, nu după personalitatea autorilor, iar autorii să fie judecați (ca oameni) după faptele lor, pentru că-s oameni, nu semizei. Așa-mi place mie, să separ, pe cât posibil, opera de om.
Cum a devenit Riviera Franceză terenul de joacă al bogaților
Riviera Franceză a fost la început o destinație pentru bolnavi, nu un loc al petrecerilor luxoase. National Geographic povestește că, după 1815, elitele europene mergeau iarna în sudul Franței, deoarece credeau că aerul mediteraneean ajută în cazul bolilor de nervi și al tuberculozei. Regina Victoria se plimba acolo într-o trăsură trasă de Jacquot, un măgăruș pe care îl salvase. Sezonul de vară a devenit popular datorită americanilor Sara și Gerald Murphy. În 1922, ei au convins hotelul du Cap-Eden-Roc să rămână deschis după 1 mai și au curățat algele din golful La Garoupe. La vila lor numită America au venit Fitzgerald, Hemingway, Picasso, Cocteau și Coco Chanel. Acolo s-a născut „Tender Is the Night”. Chanel a construit vila La Pausa lângă Monaco în 1928, unde s-au refugiat mai târziu Dalí și Gala. Concediul plătit din 1936, Festivalul de la Cannes și bikiniul lansat în 1946 au transformat definitiv coasta franceză.
O latrină veche de 1.900 de ani dezvăluie secretele betonului roman
La vila împăratului Hadrian din Tivoli, la 27 de kilometri est de Roma, o latrină comunală a rămas aproape neschimbată timp de aproximativ 1.900 de ani. Scientific American îl citează pe Paulo J. M. Monteiro, de la Berkeley, care explică valoarea locului printr-un fapt simplu și amuzant: nimeni nu restaurează o latrină. Tocmai de aceea, materialul a rămas neatins vreme de nouăsprezece secole. Un studiu condus de Xiaohong Zhu și publicat în Science Advances a analizat betonul cu raze X de înaltă rezoluție și cu microscopie electronică, până la nivelul nanometrilor. Cercetătorii au descoperit că mineralele de calcit, apărute prin carbonatare, pătrund în pori și leagă materialele între ele. Pentru betonul modern există însă o problemă: aceeași reacție poate favoriza rugina armăturilor din oțel. Producția de ciment generează aproximativ 8% din emisiile globale de carbon, astfel că inginerii încearcă să obțină un beton durabil, dar și mai puțin poluant.
Al șaselea simț
„Interocepția” este capacitatea corpului de a-și simți semnalele interne, precum bătăile inimii, respirația, foamea sau temperatura. ScienceAlert explică de ce cercetătorii analizează legătura dintre această capacitate și anxietate, depresie, PTSD sau tulburări alimentare. Psihologele Jennifer Murphy și Freya Prentice au analizat 93 de studii și au găsit diferențe între bărbați și femei. La testele despre perceperea pulsului, femeile au avut în medie o precizie mai mică. Un experiment publicat în eBioMedicine arată că persoanele care își simt mai corect semnalele interne au schimbări de dispoziție mai mici când le este foame. Cercetători de la UCLA au testat pacienți cu anorexie cu o capsulă care vibrează și au constatat că sistemul lor nervos procesează altfel senzațiile din intestin. Există și critici: o echipă condusă de Felix Schoeller, de la MIT, spune că termenul pune sub aceeași etichetă fenomene prea diferite.
Brunelleschi, perspectiva liniară și arta de a lua decizii
Elspeth Kirkman explică, într-un eseu din seria Footnotes a publicației The MIT Press Reader, cum povestea arhitectului florentin Brunelleschi a ajutat-o să găsească ideea centrală pentru cartea „Decisionscape”. În anii 1400, Brunelleschi a rezolvat problema reprezentării adâncimii pe o suprafață plată. Geometria necesară era cunoscută de mult, dar artiștii de dinaintea Renașterii nu urmăreau să copieze fidel lumea, ci să prezinte teme religioase și conducători. Într-o noapte, Kirkman a desenat cu un marker alb pe peretele bucătăriei un studiu de perspectivă. Atunci a înțeles că luarea deciziilor seamănă cu munca unui artist: trebuie să organizăm unele elemente în prim-plan și altele în fundal. Chiar și erorile mici pot deforma imaginea. Ea a observat și că perspectiva nu este neutră din punct de vedere cultural. Artiștii chinezi au respins sistemul lui Brunelleschi și au preferat proiecția paralelă.
Plutarh și fericirea în era rețelelor sociale
Sfaturile lui Plutarh, scrise cu aproape două mii de ani în urmă, se potrivesc surprinzător de bine lumii rețelelor sociale, potrivit yourlifechoices.com.au. Filosoful credea că oamenii pot trăi mai liniștiți dacă observă efectele rele ale propriilor obiceiuri și dacă exersează treptat comportamente mai sănătoase. Comparația permanentă cu alții, bârfa, interesul excesiv pentru viețile altora și expunerea repetată la mesaje care provoacă furie cresc invidia, nemulțumirea și iritarea. Tocmai aceste slăbiciuni sunt exploatate astăzi de algoritmi. Soluția nu presupune abandonarea completă a telefonului sau a internetului, ci recâștigarea controlului asupra lor. Putem opri notificările, putem verifica aplicațiile doar la anumite ore, putem evita răspunsurile scrise la nervi și ne putem concentra asupra lucrurilor pe care le putem schimba. În viziunea lui Plutarh, fericirea cere liniște interioară, recunoștință și mai puțină dependență de aprobarea celorlalți, pe care astăzi o primim prin like-uri, urmăritori sau distribuiri.
Când venețienii se băteau pe poduri, de sărbători
Deepculture recomandă și o colecție de artă de pe Public Domain Review, care arată o Veneție mult mai violentă decât orașul turistic de astăzi. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, locuitorii aveau o tradiție a luptelor pe poduri, numite „battagliole sui ponti” sau „războaiele pumnilor”. Se confruntau două grupuri populare: Castellani, constructori de nave din estul orașului, îmbrăcați în roșu, și Nicolotti, pescari din vest, îmbrăcați în negru. Luptele aveau loc duminica sau de sărbători, pentru controlul unui pod. Participanții foloseau pumnii și ciomegele, iar uneori și pietre sau pumnale. Istoricul Robert C. Davis explică faptul că podurile fără balustrade restrângeau spațiul disponibil participanților și limitau haosul la o zonă clară. Mulți oameni au fost răniți, iar unii au murit. Ultima confruntare mare a avut loc în 1705. Astăzi, aceste lupte mai pot fi văzute doar în tablouri.
Cu ocazia asta, mi-am amintit de Calcio Storico din Florența, probabil cel mai violent sport de echipă din zilele noastre. Găsiți pe net foarte multe informații despre acest fenomen.
O maimuță cu buze portocalii și răget de broască, descoperită în Congo
Scientific American prezintă o nouă specie de maimuță din Parcul Național Lomami, în Republica Democrată Congo. Localnicii o cunoșteau de mult, dar oamenii de știință au descris-o oficial abia acum. Specia se numește Colobus congoensis sau Likweli. Are o zonă portocaliu-crem în jurul gurii, blană albă pe partea din spate și scoate un sunet grav, asemănător orăcăitului unei broaște. Animalul cântărește aproximativ șapte kilograme și este doar a cincea nouă specie de maimuță africană identificată în ultimii 75 de ani. Cercetarea a durat aproape două decenii. Prima fotografie, neclară, a fost făcută în 2008, iar confirmarea a venit după analize genetice publicate în PLOS One. Cercetătorii cer ca specia să fie declarată periclitată, deoarece vânătoarea și creșterea populației umane din zonă îi amenință deja supraviețuirea.
De ce e atât de dificil să scrii în spațiu
Nautilus pornește de la o licitație recentă, la care un pix vechi de 55 de ani s-a vândut în New York pentru peste 850.000 de dolari. Este un Duro Rocket pe care Buzz Aldrin l-a folosit în misiunea Apollo 11, în 1969. După prima ieșire pe Lună, astronauții au observat că se rupsese întrerupătorul necesar pentru pornirea motorului de urcare. Centrul de control din Houston nu găsea o soluție, iar Aldrin a introdus pixul din aluminiu în locul comutatorului și a reușit să pornească motorul. Obiectul costase mai puțin de un dolar. Articolul explică și de ce este falsă povestea potrivit căreia americanii ar fi cheltuit miliarde pentru un pix spațial, iar sovieticii ar fi folosit creioane simple. La început, ambele țări au utilizat creioane, apoi au trecut la pixurile Fisher, care aveau cartușe presurizate cu azot. NASA a renunțat la creioane deoarece erau scumpe și puteau lua foc, un pericol evident după incendiul Apollo 1.
Cred că există și un episod în Seinfeld despre un asemenea pix care poate fi folosit de astronauți. Asta așa, for fun.
Cum sună o pădure care dispare, în noua capitală a Indoneziei
Jakarta se scufundă, iar specialiștii estimează că până în 2050 o treime din oraș ar putea ajunge sub apă. Din acest motiv, Indonezia construiește o nouă capitală, Nusantara, în centrul insulei Borneo, cu termen de finalizare în 2045. Un reportaj video publicat de Scientific American arată cum cercetătoarea Wendy Erb și colaboratorii săi indigeni înregistrează sunetele uneia dintre cele mai bogate păduri tropicale din lume, înainte ca lucrările de construcție să o afecteze prea mult. Înregistrările devin o capsulă sonoră a timpului. Echipa a instalat aparate în 20 de locuri și a analizat datele strânse timp de 18 luni. Abidin, locuitor al satului Pemaluan, spune că acum cel mai puternic sunet este cel al drujbei, în timp ce chemările gibonilor și ale păsării argus se aud tot mai rar. În 2025, noul președinte al Indoneziei a redus bugetul proiectului, însă construcția capitalei continuă.
Primii americani țineau o dietă keto. Evident, nu prea aveau de ales
Oamenii locuiau în cele două Americi în urmă cu aproximativ 16.000 de ani, iar antropologii au dezbătut mult dacă aceștia vânau animale uriașe sau se hrăneau mai ales cu plantele pe care le găseau. Un studiu publicat în Science Advances și prezentat de Nautilus susține clar prima variantă. Cercetători din Statele Unite, Argentina și Canada au analizat resturi de animale descoperite în situri umane din Beringia Estică, din zona culturii Clovis și din regiunea sud-americană asociată vârfurilor Fishtail. În toate cele trei regiuni, cel puțin 98% din hrană provenea de la mamifere mari, printre care mamuți lânoși, mamuți columbieni, mastodonți, leneși uriași, gomphotere, cămile și cai. Urmele de tăiere arată că oamenii luau carnea și grăsimea, dar nu spărgeau oasele ca să scoată măduva. Acest lucru sugerează că vânatul era suficient. Alimentația a devenit mai variată abia după dispariția megafaunei.
Voyager 1, la aproape jumătate de secol de zbor
Voyager 1, lansată în 1977, se deplasează cu aproximativ 61.100 de kilometri pe oră, dar încă nu a ajuns la distanța pe care lumina o parcurge într-o zi. ScienceAlert relatează că NASA a calculat momentul exact când se va întâmpla acest lucru: 18 noiembrie 2026, la ora 2:16 PST. Atunci, după mai mult de 49 de ani de zbor, sonda se va afla la 25,9 miliarde de kilometri de Pământ. Distanța complică foarte mult comunicațiile. Suzy Dodd, manager de proiect la JPL, a explicat pentru CNN că o comandă trimisă luni dimineața poate primi răspuns abia miercuri, la aceeași oră. Misiunea inițială urmărea doar apropierea de Jupiter și Saturn și s-a încheiat în 1979 și 1980. Acum mai funcționează magnetometrul și sistemul care măsoară undele plasmatice. NASA estimează că legătura cu sonda ar putea continua până la începutul anilor 2030. Voyager 1 poartă încă Discul de Aur, care conține saluturi în peste 50 de limbi.
Matematicienii se apropie de ordinea ascunsă în haos
De aproape o sută de ani, matematicienii studiază teoria Ramsey, care arată cum anumite forme de ordine apar inevitabil chiar și într-un sistem haotic. Scientific American scrie că Domagoj Bradač, cercetător la Institutul Federal de Tehnologie din Lausanne, a publicat luna trecută pe arXiv o demonstrație care reduce mult limitele de incertitudine ale unei probleme vechi. Problema privește grafurile, adică rețele de puncte unite prin linii. În orice astfel de rețea suficient de mare apare fie o „clică”, un grup în care toate punctele sunt conectate între ele, fie un „set independent”, format din puncte fără legături între ele. Bradač a construit un graf mare cu o structură geometrică, a ales aleatoriu o parte din el și a eliminat punctele care produceau probleme. La câteva săptămâni după publicare, un model de raționament al OpenAI a îmbunătățit rezultatul și a înlăturat aproape complet incertitudinea rămasă. Joel Spencer, fost colaborator al lui Paul Erdős, consideră că demonstrația este o realizare extraordinară.
Foto: Flow
