„Fructele mâniei” face parte din categoria romanelor la care te gândești mult timp după ce le-ai citit. E o carte mare din toate punctele de vedere, de peste 700 de pagini, însă se citește cu o ușurință surprinzătoare, pentru că Steinbeck are darul de a scrie simplu despre lucruri foarte, foarte complicate.
Despre „Fructele mâniei”
Romanul a apărut pe 14 aprilie 1939, la editura Viking Press, și a avut un succes fulminant. A primit National Book Award în 1939 și Premiul Pulitzer pentru ficțiune în 1940, iar în 1962 comitetul Nobel l-a menționat explicit atunci când i-a acordat lui Steinbeck premiul pentru literatură.
Acțiunea se petrece în anii Marii Crize. Familia Joad, care trăiește din munca unei ferme luate în arendă din Oklahoma, își pierde pământul din cauza secetei, a datoriilor și a mecanizării agriculturii. Membrii familiei pleacă apoi spre California, unde speră să găsească de lucru și să își recapete demnitatea. Însă călătoria lor devine povestea unei dezamăgiri care afectează o întreagă categorie socială.
La baza romanului se află experiență din teren a lui Steinbeck. În vara lui 1936, George West, editorul de la San Francisco News, i-a cerut să scrie despre situația muncitorilor migranți din California. Scriitorul a vizitat taberele improvizate numite „Hooverville” din Kern County și tabăra federală de la Arvin, administrată de Tom Collins. În octombrie 1936, ziarul i-a publicat seria de reportaje „The Harvest Gypsies”, ilustrată cu fotografii de Dorothea Lange, potrivit Stanford și Steinbeck in the Schools. Nu întâmplător, romanul îi este dedicat și lui Tom Collins, alături de Carol, soția autorului.
Tot Carol i-a sugerat titlul, inspirat dintr-un vers al cântecului „The Battle Hymn of the Republic”, scris de Julia Ward Howe, conform The Steinbeck Institute.
Și structura romanului merită menționată, deoarece capitolele despre familia Joad alternează cu scurte capitole generale despre epocă, despre drumuri, despre tractoare, despre mașini second-hand și despre oameni fără nume, iar aceste mici capitole transformă drama unei familii în drama unei întregi generații.
Reacția publicului la apariția cărții a fost pe măsură. Consiliul din Kern County a scos cartea din școli și din biblioteci în august 1939, pe motiv că ar conține pasaje obscene și că i-ar prezenta pe oficialii, pe fermierii și pe locuitorii comitatului drept niște oameni brutali, lipsiți de compasiune față de migranți, conform JSTOR Daily. Associated Farmers of California a descris romanul drept „un pachet de minciuni” și a participat la arderea publică a unor exemplare. Ostilitatea stârnită de carte a devenit atât de mare, încât Steinbeck ar fi ajuns să poarte armă, scrie Mental Floss.
Peste ani, Biblioteca Congresului a inclus romanul în programul „Books That Shaped America”. Instituția subliniază că puține opere literare au avut un efect atât de vizibil asupra dezbaterii publice și arată că romanul a contribuit la apariția unei mișcări în Congres pentru protejarea muncitorilor agricoli, conform loc.gov.
Despre John Steinbeck
John Ernst Steinbeck s-a născut pe 27 februarie 1902, la Salinas, în California, și a murit pe 20 decembrie 1968, la New York, conform NobelPrize.org. De aici aflăm un detaliu care explică o parte din roman: în timpul studiilor la Stanford, a muncit în vacanțe pe câmpurile de sfeclă de zahăr și de alte culturi. A frecventat universitatea cu întreruperi, între 1919 și 1925, fără să obțină vreodată o diplomă, notează secțiunea de întrebări și răspunsuri a aceluiași site.
În 1925 a plecat la New York, unde a încercat câțiva ani să trăiască din scris. Nu a reușit și s-a întors în California. Și-a câștigat notorietatea abia cu „Cartierul Tortilla” din 1935, potrivit biografiei oficiale Nobel. Au urmat „Oameni și șoareci” în 1937, „Fructele mâniei” în 1939, „La răsărit de Eden” în 1952, „Iarna vrajbei noastre” în 1961 și volumul de călătorie „Călătorie cu Charley în căutarea Americii” în 1962.
Premiul Nobel pentru Literatură l-a primit în 1962, „pentru scrierile sale realiste și imaginative, care combină umorul plin de simpatie cu o percepție socială pătrunzătoare”, după formularea oficială a Academiei Suedeze.
De ce să citești „Fructele mâniei”
Pentru final. Cartea se încheie cu una dintre cele mai puternice scene din întreaga literatură. Este genul de pagină după care închizi volumul și îți dai seama că tot ce ai citit până acolo a fost ca o pregătire minuțioasă, răbdătoare pentru acele câteva rânduri.
Pentru evoluția personajelor. Steinbeck nu apelează la răsturnări spectaculoase de caracter. Oamenii se schimbă lent, iar singura surpriză pe care o ai în privința evoluției personajelor este atunci când îți dai seama, la un moment dat, cât de departe au ajuns față de locul din care au plecat. E o transformare subtilă și, în același timp, foarte hotărâtă.
Pentru Ma Joad. Unul dintre cele mai bine conturate personaje feminine din literatură.
Pentru actualitatea temei. Acțiunea se petrece acum aproape 90 de ani, într-o Americă plină de praf și cu șosele străbătute de camioanele hodorogite. Însă temele rămân foarte actuale: oameni obligați să-și părăsească locurile din cauza dezastrelor climatice și a datoriilor, munca sezonieră plătită prost, ostilitatea comunităților care îi primesc, panica în fața „străinului” care ar veni să ia pâinea localnicilor.
Da. Poți citi „Fructele mâniei” ca pe un roman despre 1939 sau ca pe un roman despre migrația de azi. Dacă ai ochi să vezi ce-i de văzut, poate fi un roman și despre migrația din România, adică a oamenilor care ajung aici și încearcă să-și facă un rost.
Pentru optimismul ei ciudat. E, probabil, una dintre cele mai optimiste cărți pe care le-am citit, deși optimismul ei seamănă foarte puțin cu ce găsim în cărțile pe care le numim în mod obișnuit optimiste. Paradoxal, situația familiei se degradează pagină cu pagină, iar încrederea în umanitate crește.
Am văzut și filmul „The Grapes of Wrath”
După ce am citit cartea, am văzut și ecranizarea din 1940, în regia lui John Ford, cu Henry Fonda în rolul lui Tom Joad și cu Jane Darwell în rolul lui Ma Joad. Filmul a fost produs de Darryl F. Zanuck pentru 20th Century Fox, iar scenariul a fost scris de Nunnally Johnson. Ford a luat Oscarul pentru regie, iar Jane Darwell pe cel pentru rol secundar feminin.
Filmul arată excelent și astăzi, însă ecranizarea nu se ridică la nivelul romanului. Nunnally Johnson păstrează multe dintre replicile lui Steinbeck, însă le introduce într-o construcție narativă ușor diferită.
Ordinea unor evenimente din partea a doua a poveștii a fost schimbată, iar finalul filmului nu este cel imaginat de Steinbeck.
Rezultatul este o poveste corectă, emoționantă pe alocuri, dar lipsită de multe dintre scenele care dau sens romanului. Dispar multe dintre episoadele dificile care explică degradarea situației familiei, dispar capitolele care lărgesc perspectiva, iar tonul final este mult mai împăciuitor decât cel al cărții.
Cu toate acestea, merită să vezi filmul (mai ales că filmul și cartea reprezintă forme diferite de artă), însă doar după ce citești romanul. Merită măcar pentru plăcerea “de a pune fețe” peste personajele de care te-ai atașat în cele peste 700 de pagini, iar chipul lui Jane Darwell rămâne, pentru mulți cititori, chipul lui Ma Joad.
Concluzie
„Fructele mâniei” este unul dintre cele mai puternice romane despre sărăcie și nedreptate, scris de un om care a fost acolo, printre oameni, cu carnetul în mână, și care a transformat reportajul în literatură de cea mai bună calitate.
Se citește surprinzător de repede pentru dimensiunea ei, te ține aproape de familia Joad ca și cum ai călători cu ei în remorcă și te lasă la final cu o scenă pe care nu o vei uita. Crede-mă.
Dacă nu ai citit-o încă, ai în față una dintre marile experiențe de lectură pe care ți le poate oferi literatura americană.
O singură recomandare: citește-o fără să cauți detalii despre final. Încearcă să nu afli pe parcursul cărții „ce se va întâmpla” peste 100 de pagini. Toate scenele merită descoperite exact așa cum le-a așezat autorul în carte.
